Anii mei

Am o problema cu varsta. Cu varsta mea, nicidecum cu a altora.

In copilarie, mi se parea ca la 35 de ani esti un mos. Eu am 34. Din propriul meu punct de vedere, sunt aproape moarta. E dureros cum ne percep copiii. Ca ai 35, ca ai 55, pentru ei e aceeasi catastrofa.

Iau ca pe o jignire faptul ca peste o luna vine 2011. Cum sa vina, asa, fara sa-l cheme nimeni, cat de lipsit de politete poate fi? Cum sa vina anul 2011, cand eu nu am nici cea mai vaga idee unde s-a dus 2001? Sau 2006? Sau 2010? Cum sa vina anul in care eu implinesc 35 de ani?

Cand am devenit din “domnisoara” “doamna”? De cand anume mi s-a spus “sarut mana” in loc de “buna”? As vrea sa fiu impacata cu procesul asta, dar nu sunt. Se ingroasa gluma.

Anii mei s-au risipit. Nu conteaza ce am adunat, nu conteaza ce am primit sau ce am daruit. Totul se reduce la 35. Mi-e teama. Ma simt inca tanara, dar nu la fel ca acum 3 ani. Nu mai exista o gasca – s-a transformat in gascute mici, formate din membru de gasca+sot/sotie+1-2 copii. Eram omul cu 20 de gasti. Acum sunt toate viitoare urne, deocamdata mergatoare si vorbitoare. Facem si acum multe, dar separat. Ne ardem singuratatile in existente paralele si nu mai avem nici macar curiozitatea de a mai intreba, din cand in cand: “Tu ce mai faci, ai mai crescut, prietene? Ai mai imbatranit sau doar mi se pare mie?”

Mi-e dor de viata mea.

Si uite cum am reusit sa scriu in Muzeul de Joi miercurea.

Te urasc, joi, te urasc, joi, spuse ea razaaaand

Azi nu am chef de joi.

Incep sa ma injur pentru ideea cu muzeul pentru simplul fapt ca sunt celebra (la mine in apartament) pentru faptul ca ma simt de-a dreptul incapabila sa scriu la comanda. Mai ales cand comanda e la mine. “Hai, scrie, hai, scrie!” Urat!

De altfel, acesta este si motivul pentru care nu cred ca o sa mai scriu nicio carte, dupa Urechile pisicii Olga. De atata timp chiar incerc sa scriu, dar parca imi stau singura cu o toporisca deasupra capului. De-asta nu iese nimic. Pentru ca Urechile au fost naturale. Tot ce vine dupa e ca o obligatie. Sper sa treaca faza asta prelungita.

Din punct de vedere artistic mi se pare ca ma pierd, dupa ce tocmai m-am implinit. Nu pot sa scriu. Imi trebuie nopti ca sa scriu si sa cunosc oameni. Eu noaptea dorm.

Pe autoarea Urechilor eu nu o mai cunosc foarte bine 😦

Uite cum m-am pacalit sa scriu si astazi.

Despre trezeala

E o vorba veche care zice: “Cand pierzi totul, te mai ai doar pe tine”.

Sau asa ceva, nu m-am trezit inca.

Eu cred ca atunci cand incepi sa pierzi totul, pe tine te pierzi printre primele lucruri pierdute. De fapt, de aici porneste totul. Este o stare de debusolare accentuata.

Dar nu e la fel de crunt ca atunci cand incepi sa te regasesti.

Pierderea de sine se petrece in amorteala, in anestezie. Regasirea revine cu durere, cu revelatii, cu scrasnit din dinti. Nici in acest moment nu stiu ce sa va recomand. Le-am facut pe amandoua de atatea si atatea ori, incat ma impiedic la fiecare schimbare. La fiecare sucire tresar si ma intreb: “Acum ma afund sau acum ma ridic?” Si cred ca multi sunt ca mine. Oameni orbi care s-au ratacit, apoi s-au reintalnit, iar acum habar nu au ce sa faca, nici cu propria persoana, nici cu lumea.

Muzeul se deschide

Un vis de azi-noapte mi-a cantat in ureche ca imi mai trebuie un blog. Nu stiu pentru ce, asta nu mi-a explicat nimeni. Insa cineva imi spunea ca exista deja “Muzeul zilelor de joi”, iar eu stiam precis ca nu exista.

Aici va fi un loc pentru sentimente. Chiar si pentru sentimente inchipuite, chiar si daca o pala de vant va trece pe langa o frunza, iar mie mi se va parea asta ceva foarte tragic. Caci eu sunt o fiinta tragica, incercand in fiecare zi sa par conectata cu Pamantul, cand eu traiesc pe o stea intunecata si pierduta.

Declar joia ca zi degeaba. De aceea ma grabesc, tot eu, sa-i dau un sens. In restul saptamanii, nu o sa cunosc acest blog. Nu o sa-l bag in seama. Joia e dreptul meu la tristete, la ganduri negre, la literatura proasta. Voi culege in fiecare joi ideile sumbre din toata saptamana si le voi inchide aici, intr-un muzeu la care intrarea e libera.

Asa cum mi-as dori si eu sa fiu.