In blogroll-ul unei fiinte sensibile, celalalt blog al meu este trecut sub numele nobody.
Da, nu stie cine sunt si nici eu nu stiu cine ea. Dar m-a caracterizat foarte bine. M-am simtit acasa.
Si nici eu nu stiu cine sunt eu.
Pentru barbatii smecheri
Am observat ca barbatii cu adevarat extraordinari – si aici ii exclud pe actorii de la Hollywood, pe care ii banuiesc de prostie – isi aleg femei sterse.
Niciun chirurg genial, niciun avocat iesit din comun de destept, niciun militar top of the class nu va dori sa straluceasca vreodata prin altceva decat prin sine insusi. Prea multa frumusete sau prea multa istetime la bratul lui, in lume, la serate, nu inseamna decat ca shine-ul se stirbeste si nu iese in evidenta cine trebuie.
Lor le trebuie femei care sa stea acasa, sa nu se fardeze cu gust si sa nu deschida gura spunand ceva atragator si interesant. Barbatilor cu adevarat smecheri nu le trebuie, de fapt, neveste.
Dar cu siguranta amantele… Ah, amantele! Cum trebuie sa fie amantele barbatilor super! Cred ca sunt frumoase, intelepte, smechere ca ei, prea smechere sa se faca nevestele unor barbati exceptionali, pentru ca si ele, nu e asa?, trebuie sa straluceasca fara sa fie eclipsate.
Si uite asa, barbatul superb si amanta desteapta sunt specii ascunse, nu facem legatura intre ele, nu ii vedem impreuna, ce trist…
Barbatii cu adevarat splendizi au amante cu strigate de saxofon in noapte. Au sapte vieti barbatii acestia tristi. Si niciuna nu le place.
Poezie, poezie
Daca as putea, as scrie o poezie.
Bun, si acum marturisirea.
Eu, de fapt, la inceput, am scris poezie. Multa si de care sunt mandra si acum, desi au trecut anii ca dracii aia rai. In liceu, ba chiar in facultate, cu asta ma ocupam. Nu stiu de ce am renuntat. Cred ca mi s-a facut rusine, ca am trait in niste secole in care poetii erau (si sunt) luati in tarbaca. Cert e ca in anul doi de facultate am scris ultimul meu poem si apoi am trecut la proza.
Pacat! S-a pierdut un poet bunicel, sa stiti.
Le pastrez pe toate in caiete sau agende, scrise de mana. Le iubesc, pentru ca asa eram eu cand aveam 16-18 ani, si niciun zambet malitios sau vreun act superior nu o sa ma faca sa le neg. In fiecare an fac ordine prin vechile jurnale si caiete, mai arunc din ele, cu oftaturi si regrete sincere. Pe unele nici nu se mai intelege scrisul, mai ales ca foloseam, ca o poeta ce eram, creioane, nu pixuri sau stilouri. Dar paginile cu poezii se pastreaza, pentru ca poezia nu pleaca, nici macar daca o alungi.
Poate, intr-o zi, o sa-mi fac curaj. Si o sa aduc din trecut o dovada a felului in care eram eu la 17 ani.
***
Apropo, stii cand incepi sa fii sigur ca imbatranesti? Eu m-am prins. Cand incepi sa ai regrete. Cand esti tanar, nu te bantuie asa ceva. Esti on the top of the world. Nu gresesti nimic, nu faci pasi aiurea. Esti tanar, iti permiti, esti verde, ai alibiuri.
Dar cand ajungi sa te intrebi de ce am ratat ocazia asta sau de ce am luat-o pe drumul asta, cand puteam s-o iau pe cu totul alt drum, atunci inseamna ca te-ai inteleptit. Si tinerii sunt oricum, dar nu intelepti 
. Inseamna ca ai trait destule cat sa ai in carticica ta personala si decizii gresite, si tragedii personale, si raul pe care l-ai adus altora.
Daca intrebati, va raspund. Da, am regrete. Si din momentul in care mi-am dat seama de asta, lumea mea a inceput sa se cutremure. Eu nu mai sunt eu-l de acum 2-3 ani. Sunt un eu impovarat, cu pareri de rau si nostalgii. Tineretea mea se ofileste ganditoare, asa cum nu a fost niciodata.
Iar joi
Nu imi place sa astept.
Nu stiu sa astept.
Rabdarea mea este o resursa atat de limitata, incat, in Africa, s-ar numi blood patience. Orice act de rabdare ma epuizeaza, ma innebuneste, ma paranoizeaza, ma da cu 100 de ani in urma. Ma uit mereu la ceas, chiar si atunci cand nu am nimic de facut. Timpul, pentru mine, este o persoana rau intentionata. Astept sa treaca orele, cand, de fapt, nu vreau sa treaca.
Asteptarea imi face nervi. Nu conteaza ca astept sa mi se spuna analizele la spitale sau ca astept ceva bun, cum ar fi o petrecere. Nu agreez asteptarea. Ma omoara incet, as vrea sa se intample toate in acelasi timp.
Acum astept raspunsuri cu privire la locul meu de munca. De luni de zile. Cred ca am imbatranit 10 ani. Mi se pare ca nu ma voi mai integra niciodata, ca deja m-am tampit, ca deja nu mai am ce sa caut intre oameni, ca nu mai am ce sa ofer din punct de vedere profesional. Nu mai stiu sa incep un articol. Nu mai stiu sa scriu o opinie. Am asteptat prea mult. Vedeti ca rabdarea nu aduce nimic bun?
Din pacate, nu-mi place nici sa actionez.
Dar asta e cu totul alta poveste.
????
Undeva la mine in cartier, intr-o curte a unui bloc, locuieste o matza neagra.A avut patru pui, toti tarcati, asa, ca Ira. A mai ramas cu unul. Nu stiu ce s-a intamplat cu ceilalti trei, dar sper ca i-a luat cineva cu suflet bun.
Nici de ultimul nu sunt sigura, pentru ca ieri am impresia ca l-am vazut, apoi nu l-am mai vazut.
Pisica asta isi tinea puiul ramas, sub ea, ca sa-l apere de frig. E ultimul ei scop in iarna asta friguroasa.
Ieri le-am dus niste crantanele, luate de la gura pisoiului mamei, caci noi si pisica noastra nu am primit indemnizatia. Si niste carpe, ca sa le tina de cald.
Da, stiu, o pisica si puiul ei, cui dracu’ ii pasa?
Exact.
Varza
Am atatea puncte comune cu mine insami incat ma impiedic in ele. E greu sa dai mereu si mereu de aceeasi cursa, gata sa te faca faramite, sa te mestece ca un concasor. Imi intind de secole aceeasi plasa si cad in ea mereu, cu nonsalanta, cu lejeritate, cu umor chiar.
Cel mai mare rau din lumea asta care mi se putea intampla este propria mea fiinta.
Ma incurc pe mine. Nu stiu sa fiu consecventa, nu am nici macar un sfert de plan pentru viitor, ma simt nesigura, alienata si, culmea, nici macar nu mai sunt trista din cauzele astea.
Ma calca pe nervi astia cu etnobotanicele lor, habar nu au ce e bun si natural. Uitati la mine stare, fara saruri de baie si sparanghel stropit cu aracet!
In halucinatiile mele cele mai aurite, ma visez singura si inalta. Adica exact asa cum sunt.
Frig si gheata
Incerc sa iubesc iarna. Macar o zi din ea, macar o noapte. Nu-mi iese. E ca si cand as fi atat de cufundata in vara, atat de convinsa de ea, incat orice alt anotimp ma infofoleste cu haine urate si ma incalta cu galosii bunicului.
Pierd la nemurire fulare, manusi, caciuli. Si ele ma resping, nu-mi simt caldura trupului, se fac ratacite prin troleibuze, pe banci, pe strazi. Niciun fular nu-mi simte respiratia, se crispeaza si pleaca. Niciunei manusi nu-i convine sa locuiasca pe o mana fara circulatie sangvina. Orice caciula isi doreste un cap, nu doar un creier plat cu idei din cele mai fataliste si mai fatale.
Si pantalonii s-ar duce dracului, daca ar avea maini sa descheie fermoare.
O pisica mi-as dori sa fiu, sa-mi dorm fara regrete viata. Dar nu! Eu nu dorm nici macar cand dorm, ma zbat in iarna unei fiinte pe care nu o mai cunosc si nici macar nu mai sper intr-o vara, intr-o zi, intr-o clipa…
Anii mei
Am o problema cu varsta. Cu varsta mea, nicidecum cu a altora.
In copilarie, mi se parea ca la 35 de ani esti un mos. Eu am 34. Din propriul meu punct de vedere, sunt aproape moarta. E dureros cum ne percep copiii. Ca ai 35, ca ai 55, pentru ei e aceeasi catastrofa.
Iau ca pe o jignire faptul ca peste o luna vine 2011. Cum sa vina, asa, fara sa-l cheme nimeni, cat de lipsit de politete poate fi? Cum sa vina anul 2011, cand eu nu am nici cea mai vaga idee unde s-a dus 2001? Sau 2006? Sau 2010? Cum sa vina anul in care eu implinesc 35 de ani?
Cand am devenit din “domnisoara” “doamna”? De cand anume mi s-a spus “sarut mana” in loc de “buna”? As vrea sa fiu impacata cu procesul asta, dar nu sunt. Se ingroasa gluma.
Anii mei s-au risipit. Nu conteaza ce am adunat, nu conteaza ce am primit sau ce am daruit. Totul se reduce la 35. Mi-e teama. Ma simt inca tanara, dar nu la fel ca acum 3 ani. Nu mai exista o gasca – s-a transformat in gascute mici, formate din membru de gasca+sot/sotie+1-2 copii. Eram omul cu 20 de gasti. Acum sunt toate viitoare urne, deocamdata mergatoare si vorbitoare. Facem si acum multe, dar separat. Ne ardem singuratatile in existente paralele si nu mai avem nici macar curiozitatea de a mai intreba, din cand in cand: “Tu ce mai faci, ai mai crescut, prietene? Ai mai imbatranit sau doar mi se pare mie?”
Mi-e dor de viata mea.
Si uite cum am reusit sa scriu in Muzeul de Joi miercurea.
Te urasc, joi, te urasc, joi, spuse ea razaaaand
Azi nu am chef de joi.
Incep sa ma injur pentru ideea cu muzeul pentru simplul fapt ca sunt celebra (la mine in apartament) pentru faptul ca ma simt de-a dreptul incapabila sa scriu la comanda. Mai ales cand comanda e la mine. “Hai, scrie, hai, scrie!” Urat!
De altfel, acesta este si motivul pentru care nu cred ca o sa mai scriu nicio carte, dupa Urechile pisicii Olga. De atata timp chiar incerc sa scriu, dar parca imi stau singura cu o toporisca deasupra capului. De-asta nu iese nimic. Pentru ca Urechile au fost naturale. Tot ce vine dupa e ca o obligatie. Sper sa treaca faza asta prelungita.
Din punct de vedere artistic mi se pare ca ma pierd, dupa ce tocmai m-am implinit. Nu pot sa scriu. Imi trebuie nopti ca sa scriu si sa cunosc oameni. Eu noaptea dorm.
Pe autoarea Urechilor eu nu o mai cunosc foarte bine
Uite cum m-am pacalit sa scriu si astazi.
Despre trezeala
E o vorba veche care zice: “Cand pierzi totul, te mai ai doar pe tine”.
Sau asa ceva, nu m-am trezit inca.
Eu cred ca atunci cand incepi sa pierzi totul, pe tine te pierzi printre primele lucruri pierdute. De fapt, de aici porneste totul. Este o stare de debusolare accentuata.
Dar nu e la fel de crunt ca atunci cand incepi sa te regasesti.
Pierderea de sine se petrece in amorteala, in anestezie. Regasirea revine cu durere, cu revelatii, cu scrasnit din dinti. Nici in acest moment nu stiu ce sa va recomand. Le-am facut pe amandoua de atatea si atatea ori, incat ma impiedic la fiecare schimbare. La fiecare sucire tresar si ma intreb: “Acum ma afund sau acum ma ridic?” Si cred ca multi sunt ca mine. Oameni orbi care s-au ratacit, apoi s-au reintalnit, iar acum habar nu au ce sa faca, nici cu propria persoana, nici cu lumea.
